emotie (LES INDOMPTES)

găsesc tot mai puțină emoție în jurul meu și cred că unul dintre motive este estomparea frumosului.
superficialitatea galopantă, dispersia, derularea pe repede înainte, agitația, deadline-urile, rutina, rugina, toate tâmpeniile astea produc orbirea în fața frumosului.

sâmbătă seară, la gala internațională de balet, am descoperit LES INDOMPTES - un dans năucitor (cehii jiri și otto bubenicek, frați gemeni), o muzică nemaiînchipuită de urechile mele (neamțul wim mertens) și o coregrafie tulburătoare (claude brumachon). sânge dansând prin vene, vene mușcând din carne, 'carne trémula', o sală întreagă sufocată de emoție, poem magic fără cuvinte.
sunt uneori patetic, știu, dar chiar nu-mi amintesc de câtă vreme n-am mai resimțit frumusețea cu atâtă intensitate. frumusețe de-a dreptul orbitoare. inhibitoare.


(jiri & otto bubenicek - les indomptes.
din păcate doar primul minut și jumătate al reprezentației)

*****
mai mult aici... (les indomptes cu doi balerini filipinezi, nu la fel de expresivi ca cei doi cehi)

revederi. underground

m-am revăzut aseară cu kusturica, în ’underground’. ne-am împăcat, ne-am tras un cap în gură ca-ntre neamuri și ne-am adus aminte de vremurile bune. el era lovit de geniu și de dambla, eu spărgeam semințe și îmi oblojeam un genunchi rănit.
în locul lui m-aș fi lăsat de meserie după filmul ăsta. un grădinărit, ceva departe de lumea dezlănțuită cu un trabuc între dinți, într-o casă veche cu gramofon, trandafiri galbeni și bibliotecă de nuc... n-ar fi fost așa de rău.

venea atunci, în 95, după o serie incredibilă de trei filme, ‘tata în călătorie de serviciu’, ’vremea țiganilor’ și ’arizona dream’ - două premiate la cannes, unul la berlin - ca să-i lase fără suflare și epitete pe savanții de pe croazetă.

’underground’ mi-a părut de această dată, la a treia vizionare, o simfonie dementă despre demoni și dragoste, o farsă magistrală a vieții împotriva morții.
îmbibat de parabole,'underground' spune cu (monstruos) umor și (enormă) vigoare povestea tragi-comic-absurdă a europei de est în vremea dictaturii, a supraviețuirii omului (îngropat de viu) în beznă, sub pământ, timp de jumătate de secol.

după un film atât de dens, cu gaguri în cascadă și fanfare în spirală, cu un nelumesc tămbălău de pe lume, kusturica ar fi trebuit să realizeze că nu mai are nimic de spus. căci tocmai își dăduse, pe nerăsuflate, ultima suflare. și ce suflare...

cu ce să încep? (la valse d' amelie)

cu ce să încep? cu concertul inclasabil al lui yann tiersen de aseară?

cu scuza că am virat la stânga când instructorul gică mi-a cerut la dreapta, pentru că în acel moment tocmai îmi povestea cât de tare era dumnealui pe vremuri de le tremurau chiloții de frică lui nuțu cămătaru și fane spoitoru - că doar au copilărit și golănit împreună pe străzile dosnice ale bucureștiului -
și cum adrian păunescu a rămas mut și a ieșit val vârtej dintr-o cârciumă, cu tot cu bodyguard, când instructorul cu care m-am pricopsit i-a spus bardului ia mai du-te-n p... mea, de poet, ca aici ascult ce muzică vreau eu, iar păunescu i-a replicat eu parcă te știu de undeva și nea gică i-a ținut piept și i-a tăiat-o scurt păi și eu te știu că, pe vremuri, stăteam pe nuștiucarestradă la numărul 6 iar tu la numărul 9 și ce, crezi că mi-e frică de tine și de bodyguardul tău, mânca-mi-ai p...?

cu faptul că am vrut să fac un interviu cu doi homleși, femeie și bărbat, care au ocupat de vreo lună o bancă de lemn, unde dorm, mânâncă și vând cărți jerpelite și când am ajuns la locul faptei, pe o ploaie meschină, femeia, învelită-n pături și acoperită c-un celofan, dormea dusă și n-am mai deranjat-o cu prostiile mele?
cu cele zece cărți pe care am început să le citesc în ultimele două luni și din care n-am terminat decât vreo două?
cu regretul că mă apropii de 35 de ani, de jumătatea vieții, și n-am lansat încă pe piață nici un prunc și de aceea întrevăd niște bătrâneți boeme dar întristoșate și fără sens?

cu fasolea pe care am mâncat-o ieri, că era post, deși pofteam ca un porc la o friptură în sânge cu gogonele din borcan?
cu gândul că va mai trece un Crăciun pe lângă mine fără să bag de seamă, preocupat cu probleme mărunte și efemere?
cu frustrarea că nu m-am apucat nici acum, când am atâta timp gol la dispoziție, de proust și de război și pace și de brecht și de musset și de mai știu eu care?

habar n-am cu ce să încep.
am să termin însă cu yann tiersen (mai mult abisal & depresiv decât dezlănțuit), care a evoluat prea repede de la muzica de film la experimental și post rock. care nu mi-a displăcut, chiar dacă a transformat-o pe simpatica amelie într-o punkeriță emo.

la crâșmă la pantacruel

într-o bună zi îmi voi deschide o crâșmă exclusivistă în care clienții vor avea îndatorirea de a livra o poveste bună celorlalți meseni, ba chiar și câte un cântecel vesel sau trist, după măiestrie și umori - între al treilea și al patrulea păhărel.
iar la sfârșit, când burdihanele se vor îngreuna peste măsură, soundtrackuri ispititoare vor inunda încetișor localul și-ntr-un ungher întunecat vor rula secvențe din filmele bune de demult.

(la crâșmă la pantacruel)

bb vs mm

et Dieu crea la femme, după cum se știe. well... nobody's perfect și tocmai de aceea unii preferă ‘une parisienne’ (1957), iar altora le place jazz-ul și ‘some like it hot’ (1959),
tot așa cum primii sunt amorezați forever de bb,
ceilalți falling in love toujours with mm
și numai câțiva norocoși (printre care și pantacruel) le-ar înfia pe amândouă, mititelele, și le-ar lua acasă.

azi dimineață m-a amuzat îndrăcit un dialog fioros, bine argumentat plastic, dintre un fan al voluptoasei brigitte (cristian sârb) și unul al ațâțătoarei marilyn (als).
redau mai jos rezumatul

cristian sârb: - nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu monroe. mai totul este artificial (patologic) la ea, timp în care bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. erotismul brigittei nu era unul ‘de împrumut’, nici mecanism de apărare folosit în scopuri 'artistice' nu era.

alex leo șerban: - nu inteleg de unde această echivalare 'artificial = patologic' (!?); daca a demonstrat ceva, mm a demonstrat k, dincolo de 'artificiul' impus de stilistii hollywoodului, exista ceva profund genuin & necosmetizat care ne emotioneaza si astazi.
barbatii care nu vibreaza la mm nu sint barbati (iar femeile, se stie, sint invidioase).

c.s.: - mm? am simţit-o mereu ca pe una căreia i-a fost permis de la ospiciu să joace niscai roluri, eventual, în scop terapeutic, în absenţa efectelor scontate ale chimioterapiei.
monroe 'miaună' ca fetiţă labilă, e artificială, se screme jalnic dorind să pară o doamnă, când prin toţi porii îi transpira vocaţia de prostituată tristă.

a.l.s.: - ‘ospiciu', 'fetita labila', 'prostituata tristă’(!!!) la adresa celei care este simbolul absolut al feminității de mai bine de jumătate de secol încoace pe tot cuprinsul globului?
frumusetea lui bb s-a trecut, pe când cea a lui mm va ramine forever.

c.s.: - bardot nu emana o seducţie de femeie iremediabil dereglată, pe motivul că ar fi fost abuzată în copilărie.

a.l.s.: - bardot avea un trup perfect, de acord, dar si o gura k un fund de găină!

varianta mai puțin patetică

varianta mai puțin patetică a poveștii cu cosașu:
- pantacruel, ce-a fost prostia asta?
- mă tem ca am exagerat puțin, doamnă.
- știu că îți place să bravezi, dar de data asta ai sărit calul. vei primi nota 3 și un ultim avertisment. le-am citit tâmpenia ta și colegilor de cancelarie și...
- și...?! le-a plăcut?
- au spus că ești irecuperabil.
- nu cred că au vorbit serios, doamnă. totuși să știți că eu îl consider genial pe radu cosașu. trebuia să spun asta în teză, cu orice risc. ați citit ceva de radu cosașu?
- deja te întreci cu gluma!

atunci am înțeles că nu eram chiar singurul care îl simpatiza pe bătrân.

despre cosașu (varianta patetică)

în zori, s-a trezit și-a plecat la liceu cu autobuzul. era într-a XI-a și avea teză la literatură. s-a așezat în bancă, și-a frecat mâinile înghețate, a scos un pix, două coli de hârtie și a așteptat.
în clasă era frig, iar pantacruel era istovit după o noapte aproape albă cu radu cosașu. pe care îl adora încă de pe vremea când îl descoperise în paginile gazetelor sportive. împrumutase de la mătușă-sa, singura posesoare de bibliotecă pe care o cunoștea, una dintre cărțile maestrului, ’cap limpede’. stătuse până târziu în noapte, pierdut printre melancoliile blânde ale cosașului și hazul năvalnic, în vărtejuri, al acestuia.

‘condiția geniului neînțeles în poezia lui mihai eminescu’ se rostogoli dinspre catedră vocea colțuroasă a doamnei profesoare.
se gândi o clipă și cuvintele începură să se așeze pe foaie, ușor, în straturi, precum fulgii de zăpadă pe asfaltul înghețat.
prima propoziție era despre eminescu, pentru ca următoarele, despre caragiale, să facă trecerea de la poetul național la 'genialul' radu cosașu.
haimanaua nu se mulțumise doar să îi dedice întreaga lucrare contemporanului său, ba chiar îl decretase 'urmașul de drept și continuatorul' lui nenea iancu.

în ziua aceea, după ce ochii holbați, zeflemeaua și corul de grohăituri din cancelarie s-au mai ostoit - majoritatea celor prezenți la sfat au considerat că rebelul era nu doar sonat (și prin urmare ar putea să compună sonete) și haios, dar mai ales dăunător societății - tânărul pantacruel a primit un 3 la teză, un ultim avertisment și a fost amenințat cu deportarea la o școală de mecanici auto.

*****
p.s.
venerabilul radu cosașu a împlinit zilele trecute 79 de ani, iar de la întâmplarea relatată au trecut mai bine de 17 campionate de fotbal. și încă n-am reușit să dau ochii (sau mâna sau săru'mâna) cu marele bătrân...